Când acest “omuleț din noi” preia controlul asupra noastră, totul începe să se năruie: de la raportul cu cei de lângă noi, la raportul cu sinele nostru. Atunci, chipul omului se schimonosește.
Întreb: câți dintre noi știm că a fost un moment în interbelic, în care maghiarii au cerut unirea cu România sub sceptrul lui Ferdinand sau Carol al II-lea? Conții Banffy și Teleki fiind cei mai mari susținători. Azi, puteam fi un singur stat.
Nu știu dacă această informație îi deranjează pe cei mai mulți dintre voi, sau, dimpotrivă, simțiți ca mine, o mai mare disponibilitate de deschidere către cei care ar fi putut să ne fie azi “conaționali”. Orgoliile, sau ”omuleții din noi” (de ambele părți) au împiedicat această realizare. În regulă, dar gândul acesta nu are puterea să vă stingă din patimă, să vă înmoaie inimile?
De-o parte și de alta, se urlă descreierat, se cultivă ura. Avem două variante, atât românii, cât și maghiarii: fie ne lăsăm antrenați în dialog cu meschinul ”omuleț din noi” și vedem care are capul mai tare – românul sau maghiarul –, fie ne zâmbim trist și refuzăm vecinătățile vitriolante.
Cum? Prin întoarcerea spatelui celor care-și vomită ura, celor stăpâniți de ”omulețul din ei” și prin concentrarea pe ceea ce avem de făcut azi pentru mâine, pentru cei dragi, nu prin concentrarea pe cum i-am putea doborî pe cei pe care, din cele mai fantasmagorice motive, nu-i suferim.
Nu vă lăsați risipiti în abjecții, nu confundați patriotismul cu resentimentul. ”Omulețul din noi”, în pofida diminutivului, e cel mai mare nerușinat din noi, un veritabil acarian, purtător de diverse boli sufletești, și un parazit al sentimentului creștinesc față de cel de lângă noi: din aproapele nostru îl transformăm în veșnic-mult-prea-depărtatul nostru.
Nu mă voi lungi, mă dezgustă atitudinea oficialităților. Umblăm cu multiculturalismul pe buze, chiar în contexte total neavenite, dar când e vorba să punem o amărâtă de inscripție (fie și în toate limbile pământului, nu înțeleg MIZA NEafișării!), să ne facem așadar accesibili și vorbitorilor de altă limbă, alegem izolaționismul în era deschiderii globale, ne bălăcărim prin tribunale (irosind timp, bani, energii), ”ne scăpăm pe noi” de toate zoaiele, care ne populează ”suflețelul” patriotard. Înaltă autoritate, n-am ce zice! Așteptăm propășirea pe culmile progresului multi, pardon, uni-lateral dezvoltat.
Am să închei încercând să vă pun la inimă un scurt fragment dintr-o lucrare consultată la Biblioteca Centrală Universitară. Este una dintre descoperirile cele mai emoționante, din câte mi s-au dat.
”Față de națiunile surori nu avem nicio pretenție. Și noi ne considerăm o națiune reînnoită, o forță acum eliberată pe ruinele monarhiei (austriece). Ne trezim ușurați la conștiința faptului că nu mai suntem forțați să fim stâlpii asupririi. Să trăim unul lângă altul în pace, ca națiuni libere între națiuni libere.”
(manifest 3 noiembrie 1918, semnat de reprezentanții obștei ungare: Ady Endre, Bartok Bela, Kodaly Zoltan, Varga Jano)
Sunt convins că veți reciti fragmentul.
PS: Și poate nu ar fi rău să ne amintim că ”omulețul din noi” mai era numit, tot de către Noica, ”fratele-porc”
