INTERVIU. Radu Preda despre Părintele Bartolomeu: a primit recunoaşterea bisericească după 70 de ani, din cauza duşmăniei care i s-a purtat

Recunoaşterea bisericească a Părintelui Anania a venit târziu, după vârsta de 70 de ani, din cauza duşmăniei pe care i-au purtat-o prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române, a declarat în cadrul unui interviu acordat în exclusivitate BuzzNews teologul clujean Radu Preda, unul dintre puţinii confidenţi ai celui care a fost Mitropolitul Bartolomeu. Cine sunt detractorii Părintelui? Răspunsul se ascunde în paginile “Memoriilor” acestuia.

În interviu, Radu Preda mai vorbeşte despre rezistenţa prin cultură iî timpul regimului comunist a intelectualilor de prima mărime cărora a avut privilegiul să li se alăture (Părintele Anania, Petre Ţuţea sau Părintele Stăniloae etc.), despre profilul celui care ar trebui să-i urmeze la Mitropolie IPS Bartolomeu şi despre speranţele pe care le are în calitatea sa de fondator al Fundaţiei Creştin Democrate.

Există întâlniri decisive în viaţă. Cum v-a marcat întâlnirea cu părintele Bartolomeu – literatul şi teologul – pe plan intelectual şi personal? Ce i-aţi spune în primul rând unui tânăr despre IPS Bartolomeu?

Întâlnirea mea cu Părintele Anania, aşa cum îi spuneam în epocă şi cum i se adresa şi Teodor Baconschi sau cel care avea să devină mai târziu Patriarhul Daniel, a avut loc pe etape.

Prima a fost lansarea, în 1990, a cărţii lui “Amintirile peregrinului Apter”, la Bucureşti. Am vorbit despre carte şi i-am atras cumva atenţia. Am discutat apoi ceva mai lung.

Chiriaşul lui Ţuţea

A doua întâlnire a fost în legătură cu Petre Ţuţea, vecin de cartier cu Părintele. Împreună cu Părintele şi cu fratele acestuia am organizat garsoniera lui Ţuţea astfel încât să pot sta cu el.

Am lucrat aproape doi ani la măsuţa de pescuit a lui Dom’ Mitică, mucalitul frate al Părintelui şi primul său mare admirator. De fiecare dată când venea la Bucureşti de la Mânăstirea Văratec, unde era retras după pensionare pentru a lucra la diortosirea (îndreptarea) Sfintei Scripturi, adică a Bibliei, Părintele mă invita la masă şi aveam ocazia să intru în contact cu prietenii lui: Alexandru Paleologu, Horia Bernea, Părintele Stăniloae.

Alţii, precum părinţii de fericită memorie Constantin Voicescu (care m-a găzduit după internarea lui Ţuţea la “Christiana”), Grigore Băbuş sau Sofian Boghiu, aveau să mă ocrotească nemijlocit, fără să îmi dau mereu seama, în vremuri destul de confuze precum anii tranziţiei, la început de ‘90. Toţi erau “academicieni”, adică făcuseră puşcăria politică. Atunci când se întâlneau, amintirile şi umorul dominau atmosfera.

Nimic din dorinţa de răzbunare sau din acreala celor învinşi de istorie nu se făcea simţit. Erau pur şi simplu senini, împăcaţi cu propria lor soartă şi având o evidentă recunoştinţă pentru şansa dată de Dumnezeu de a fi supravieţuit terorii. Prin contactul cu astfel de oameni am înţeles mai repede, înainte de a citi cărţile din domeniu, ce a însemnat comunismul, care sunt riscurile libertăţii, ce rol joacă în asemenea momente de cotitură caracterul fiecăruia, cum istoria ne poate doborâ, dar nu şi anihila. Au fost, indirect, profesorii mei de istorie.

O întâlnire destinală

Legat de cele două mari calităţi, teologică şi literară, ale Părintelui Anania, întâlnirea cu el a fost pentru mine cum nu se poate mai potrivită. A fost, pe bună dreptate, o întâlnire destinală. Eu eram în acea perioadă mai curând atras de lumea literelor, preocuparea teologică fiind una intimă, mai puţin vizibilă, legată de căutarea echilibrului interior. Literatura şi mai ales critica literară erau pentru mine pe primul loc.

Dialogul cu Părintele Anania, alături de întâlnirile repetate cu Părintele Stăniloae (care mi-a povestit de propria lui nehotărâre, litere versus teologie) şi, apoi, cu doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, maica Benedicta de mai târziu – toate acestea m-au ajutat să îmi identific drumul. Ulterior, am avut nemeritata şansă de a mă bucura de prietenia sau cel puţin de atenţia unor oameni de anvergura lui Alexandru Duţu, faţă de care port o afecţiune ce depăşeşte pragul vieţii acesteia, Virgil Cândea, Părintele Galeriu sau Alexandru Elian care mi-au confirmat anumite intuiţii şi mi-au dat impulsuri noi. Nu pot decât să le fiu recunoscător!

Uitându-mă azi la proprii mei studenţi, îmi dau seama cât de important este să luăm în serios căutările şi dilemele unui om aflat la început de parcurs, să tratăm cu maximă seriozitate întrebările aparent puerile, să fim solidari, fără excese de autoritate sau de academism prost înţeles, cu îndoiala sănătoasă a celor mai tineri decât noi.

Reper pentru tineri

Celor mai tineri decât mine le-aş spune legat de Înaltul Bartolomeu că au toate motivele să îl considere un reper chiar dacă nu l-au cunoscut. Dacă vor să înţeleagă istoria României din ultimul secol, atunci “Memoriile” Părintelui Anania sunt o lectură indispensabilă. În ciuda tinereţii lor, a faptului că majoritatea s-au născut după 1989, mulţi dintre ei se pot regăsi în biografia Părintelui.

Or, aceasta nu se bazează pe o liniaritate pozitivă de la un capăt la altul, nu este un exemplu de “carieră” din treaptă în treaptă, ci dezvăluie un amestec fascinant de lumini şi umbre, de momente faste şi nefaste, de înfrângeri şi victorii. Este autentică, foarte umană şi totuşi altfel, adică răspunde nevoii de modele a oricărui tânăr cu sufletul deschis şi mintea nealterată.

Sigur, în afară de “Memorii”, aş recomanda oricui să citească şi excelentul volum “Rotonda plopilor aprinşi”. Astfel de cărţi au o calitate formatoare, iniţiatică. Te ajută să devii om, ceea ce nu se poate spune despre subcultura agresivă în mijlocul căreia, conştient sau nu, trăim.

Cine vine după Parintele Bartolomeu?

Va fi greu pentru BOR să găsească un prelat pentru scaunul mitropolitan de la Cluj, care să corespundă profilului din testamentul IPS Bartolomeu? Cine ar fi candidaţii?

- Cred că nu aşteptaţi de la mine nume! Nu am o agenţie de pariuri ecleziale! Ceea ce însă vă pot spune este că va fi greu ca personalitatea Mitropolitului Bartolomeu să fie egalată. Dar acest lucru nu este rău. Mitropolitul Bartolomeu nu trebuie imitat, caricaturizat.

Modelul său constă în maniera în care a ştiut să aibă principii, să le aplice şi să le apere. Or, o astfel de atitudine poate fi găsită, din fericire, şi la unii membri ai Sinodului. Motiv pentru care am nădejdea că Mitropolitului Bartolomeu îi va succeda un ierarh pe măsură. Dacă nu, să nu ne mirăm: istoria, bisericească şi profană în egală măsură, este plină de capitole glorioase urmate de altele jalnice.

Se pare că nu oricine este în stare să valorifice moşteniri de excepţie, că în firea coruptă a lucrurilor este mai la îndemână să distrugi decât să continui. În fine, sper, cum spuneam, să avem la Cluj pe cineva care să continuie.

Ce a însemnat Mânăstire Nicula pentru Părintele Mitropolit şi pentru comunitatea ortodoxă clujeană, având în vedere că s-au născut mari polemici între ortodocşi şi greco-catolici pe marginea dreptului de proprietate?

Mânăstirea Nicula, asemeni altor locuri în Transilvania, este un simbol al teribilei drame prin care au trecut românii obligaţi să se certe între ei din cauza credinţelor diferite. Istoriceşte vorbind, Nicula este oricum anterioară unirii cu Roma. Dar nu acest lucru trebuie să ne preocupe.

La Nicula şi la icoana Maicii Domnului de acolo vin ortodocşi şi catolici, români şi unguri, ţigani şi străini. Este un punct de întâlnire pe care nu este bine să îl compromitem prin egoismele noastre. De altminteri, tocmai această calitate de gazdă a Maicii Domnului de la Nicula l-a impresionat mereu pe Mitropolitul Bartolomeu. Predicile sale de la 15 august, an de an, sunt de aceea pline de căldura celui care se ştie iubit si care, din iubire, vrea să îi prevină pe ceilalţi de ispitele vrăjmaşului.

Teme precum ecologia spirituală, intrarea demnă în Europa sau abrutizarea societăţii prin mass media subculturală – toate
acestea erau abordate de Mitropolitul nostru din grija asemănătoare a Maicii Domnului de a nu îşi vedea copiii sufleteşti rătăcind pe căi greşite. Nu este vorba despre moralism, ci despre un act concret de iubire, de solidaritate, de înţelegere.

Mânăstirea de la Nicula a mai fost pentru Mitropolitul Bartolomeu şi un refugiu la îndemână, nu departe de Cluj şi de birou, pentru a continua şi termina munca la noua haină românească a Sfintei Scripturi, a Bibliei. Da fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, atelierul biblic a fost început la Văratec şi terminat la Nicula. Doar sub cerul monahal a fost posibilă această lucrare de anvergură.

Părintele, victima invidiilor timp de decenii

Aţi afirmat pentru un post tv local că IPS Bartolomeu a fost turnat “de propriii viitori colegi în Sinod, unii în viaţă şi în funcţie”. Cine l-a turnat?

- Ceea ce am afirmat este deja consemnat de Părinte în “Memoriile” sale, cu tot cu nume sau aluzii la nume. Nu este, aşadar, o noutate. Eu am dorit doar să subliniez caraterul de excepţie al drumului său, inclusiv în Biserică. Timp de decenii, Părintele a fost victima invidiilor şi ranchiunelor celor care ar fi dorit nu să fie în locul lui (pentru că nu avea o poziţie ierarhică de invidiat, fiind simplu arhimandrit), ci să aibă mintea lui, aura lui teologică şi culturală pe care o emana… Sigur, până într-un punct, este omeneşte să ai invidioşi.

Măcar aşa îţi poţi da seama că ai reuşit ceva! De la invidie la duşmănie, drumul nu a fost însă pentru unii prea lung. Motiv pentru care adevărata recunoaştere bisericească a venit târziu, după 70 de ani. Dumnezeu l-a apărat şi păstrat pentru că avea un gând cu el. Şi iată că, la Cluj, în mai puţin de două decenii, a reuşit să înnoiască minţile şi sufletele a mii de oameni.

Aşteptând figuri noi pe scena politică

Sunteţi co-fondator al Fundaţiei Creştin-Democrate, alături de lideri PDL. Este corect să spunem că unul dintre scopurile acestei Fundaţii este acela de a salva PDL-ul la viitoarele alegeri, printr-o operaţie de asanare? Cum arată şansele la putere ale PDL în 2012?

- Fundaţia Creştin-Democrată, printre fondatorii căreia mă număr, este înainte de orice un spaţiu de dialog şi cultură politică. Nu „facem” ca să zic aşa politică nemijlocită, dar ne preocupă mersul cetăţii. Din păcate, în România post-comunistă ideea politică nu este apreciată.

Omul politic este redus doar la ipostaza lui de înfăptuitor, de om care ia decizii, care răspunde la atacuri sau lansează el însuşi atacuri, care se află aşadar într-o permanentă mişcare, cu sau fără rost. Omul politic reflexiv este suspect. Sau bolnav. Sau perdant… Iată motivul pentru care, la două decenii, avem partide, dar nu şi curente reale de idei politice.

Totul se reduce la cucerirea şi respectiv la menţinerea puterii. Nu zic că acest lucru este în sine rău. La urma urmelor, în oricare altă societate democratică, scopul oamenilor implicaţi în politică este să conducă. Nefiresc este însă că pentru a ajunge la conducere, în drumul lor către putere, aceşti oameni de la noi nu mai au timp şi de multe ori nici interes pentru profunzimea ideii politice.

Toţi sunt grăbiţi să pună mâna pe putere. Nici atunci când se află în opoziţie, preocuparea lor nu se nuanţează. Acesta este motivul pentru lipsa de soluţii a oamenilor noştri politici, pentru repetarea aceluiaşi discurs, pentru platitudinea şi populismul în care, după caz, se complac.

Chiar dacă suntem în UE şi NATO, din punct de vedere al maturităţii politice, al clarităţii gândirii politice, ne aflăm în plină stare de copilărie. Cu bolile şi cu incoerenţele instituţionale aferente. Fundaţia Creştin-Democrată, coagulată deloc întâmplător în jurul unui om politic care şi gândeşte, l-am numit aici pe Teodor Baconschi, se doreşte o contribuţie la maturizarea modului de a vorbi despre politică şi de a face politică.

Dacă acest ideal, pentru unii probabil prea naiv sau chiar utopic, va fi îmbrăţişat şi de liderii PDL-ului, centrali şi locali deopotrivă, atunci cred că va fi un plus. Niciun partid nu s-a plâns până acum că are prea mulţi oameni cu idei şi cu viziune!

În ceea ce mă priveşte, nu sunt membru de partid şi participarea mea la FCD exprimă, pe lângă prietenia cu unii oameni politici de calitate, convingerea că orice tip de implicare, fie şi la nivelul ideilor, tot spre binele politicii în general este. Mai mult, cum domeniul meu academic este teologia socială, contactul cu mediile politice, precum şi cu cele economice sau medicale, mă ajută să înţeleg mai bine anumite aspecte concrete şi să evit astfel transformarea demersului teologic într-un discurs fără aderenţă la realitatea societăţii în mijlocul căreia Biserica lui Hristos anunţă Evanghelia. Este un exerciţiu de teologie socială aplicată.

Cât priveşte şansele PDL-ului în 2012, preocuparea mea personală este cu totul alta: indiferent cine câştigă sau pierde, îmi doresc ca pe scena politică să apară figuri noi şi cu mai multă substanţă. Altminteri, o să asistăm la lupte meschine din care marele perdant tot electoratul va fi.