“Am ajuns acasa si se plangea toata lumea de criza. Mi-a fost rusine”, spune Gilberta Hobincu, dupa doi ani petrecuti in mijlocul nomazilor din desertului african Chalbi. Intr-o lume a foamei si a naturii ostile, fiecare noua zi este un miracol divin. Atunci, criza are o cu totul alta definitie si alte valente. Dar si solidaritatea insemna altceva, spune Gilberta, care crede ca noi, romanii, am uitat sa ne bucuram unii de altii. Pentru curajul ei si pentru deschiderea fata de oameni, dar si pentru ideile pe care ni le-a impartasit, Gilberta Hobincu este pentru BuzzNews Omul Saptamanii.
Raul Chis: Ai decis sa pleci pentru doi ani in Africa sa ii ajuti pe saraci. Ai trecut printr-o mare drama, pentru ca am mai cunoscut cazuri de oameni care s-au abandonat in acest fel in mainele destinului, sau ai plecat din pura filantropie?
Gilberta Hobincu: Eu m-am dus ca misionara. In fiecare om se ascunde dorinta de a face ceva bun pentru ceilalti. Pe urma, o prietena de-a mea foarte buna, lumea spunea ca suntem surori, a murit intr-un accident de masina. Am trecut printr-o criza existentiala. Mi-am zis ca poate o sa mor si eu maine, terminasem germana-franceza, si m-am intrebat ce las dupa mine. Daca ma angajez la o companie multinationala poate raman niste bani intr-un sertar, dar nimic mai mult.
Raul Chis: Cine te-a trimis ca misionara in Kenya?
Gilberta Hobincu: Am fost trimisa prin episcopul de Iaşi, Petru Gherghel, de la Biserica Romano Catolica, pentru a ma ocupa de un proiect educational. Pregatirea mea fiind de profesoara, am avut in grija 24 de gradinite aflate pe o arie de 20.000 de km patrati. Nu lucrasemn niciodata in domeniu, nu stiam decupa, desena, sa fac panouri, daca desenam un cal si un caine nu ai fi facut nicio diferenta.
Raul Chis: Asa ca ai invatat deodata cu copiii din Africa?
Gilberta Hobincu: Da, le-am aratat pentru prima data ce inseamna o pensula de desen, se asteptau sa picteze doar cu ea, dar le-am explicat ca pentru un desen e nevoie de acuarele. Parintii acelor copii habar n-aveau ce inseamna educatia. Nici o generatie nu fusese educata. Intr-o familie erau vreo 10 frati si, fiind toti pastori, ii trimiteau pe copii cu animalele. Nu le convenea deloc sa ii trimita la scoala.
Canicula, praf si scorpioni
Raul Chis: Revenim mai tarziu la problema educatiei. Spune-mi te rog in ce conditii ai trait acolo?
Gilberta Hobincu: Am trait la granita cu Etiopia, in nordul Kenyei, in deserul Chalbi, un desert de piatra, nu ca Sahara. Temperaturile ajungeau pana la 40-50 de grade Celsius, dar caldura nu semana cu cea de la noi. Eu nu rezistam acasa la 35 de grade, dar acolo la 50 de grade curgea apa pe mine fara sa ma sufoc, totusi. Era o caldura uscata. Copacii erau foarte rari. Acacia, micii si rarii arbusti, erau mancati de capre. Unde mergeau nomazii, totul era pustiit. Vantul foarte puternic ridica nori de praf, la fel si caprele si oile. Dupa o calatorie de trei ore ajungeam acasa neagra, de nu ma mai recunostea nimeni. Ma spalam prin par si urechi si prospoul ramanea tot negru.
Sa iti spun cum te aperi de hiena! Vine hiena spre tine si, daca ai taria sa sari un pic spre ea, atunci fuge, dar daca dai sa fugi tu de ea, sare pe tine si te-a mancat de viu. Au fost mancati trei oameni cat am fost eu acolo pentru ca nu au avut sclipirea de moment sa atace ei.
Beau apa in care se spala
Pe urma, sunt bolile – Malaria e printre cele mai periculoase – si lipsa apei. Cand ploua, odata in aprilie si odata in octombrie, se formeaza un fel de balti. Bucurosi ca aveau apa, in balta se spalau barbati, femei, desi conventia era sa nu se spele nimeni. Se bagau in apa pe ascuns.
Veneau dupa aceea sa isi umple bidoanele, sa isi faca de mancare, deci in aceeasi apa se spalau, pe urma de acolo beau si animalele si ei faceau si de mancare. Ceva, de o lipsa de igiena cum n-am mai vazut…
Si apa era neagra si le-am spus: „Nu se poate sa beti asa ceva!”. Mi-au rapsuns: „Multumeste-i Domnului ca ai si apa asta, alta data stam si un an de zile fara apa”. Clar, de aici veneau tot felul de boli, faceau diaree, se deshidratau complet si vomau.
Mai erau animalele – scorpionii si serpii veninosi. Pastorii dormeau noaptea pe pietre, pe jos, nu erau protejati de nimic. Si-i intrebam cum pot face asta iar ei imi raspundeau ca spun o rugaciune inainte. Unii erau muscati si fiind departe de dispensarul pe care l-am construit noi, ii aduceau morti.
Ne anuntau de mute ori si ne rugau sa mergem noi cu masina dupa pastorii muscati. Foarte des mergeam. Pentru noi era dificil. Prima reactie, crestineasca, era sa ii luam noi, insa si resursele noastre erau limitate. Noi nu am mers acolo doar pentru a transporta bolnavi. Nu ne permiteam costurile, drumurile erau oribile, saream ca niste mingi de baschet cu masina peste bolovanii desertului, dupa aceea ni se rupeau suspensiile, ramanem si noi in mijlocul desertului. Oamenilor le vine greu sa inteleaga ca nu putem ajuta pe toata lumea
Fasolea, mancare de lux
Raul Chis: Ce diferente culturale exista intre europeni si africani?
Gilberta Hobincu: Cei din Kenya se multumesc cu strictul necesar. Noi am uitat cum este sa traim cu putin, vrem mult, tot mai mult. Ei se multumeau cu un brat de lemne, sa faca un pranz pentru toata familia, se multumeau sa aiba un bidon de 20 de litri de apa, plus o mancare – la pranz mancau porumb amestecat cu cateva boabe de fasole. Fasolea era foarte scumpa si se multumeau de multe ori cu porumbul. Inchipuiti-va 10 oameni mancand un kilogram poate doua de porumb. Era foarte bine daca aveau si asta. Pe cand noi, nu ne mai ajunge daca avem o ciorba. Vrem si cotletul dar vrem si Tiramisu la desert.
Raul Chis: Ai revenit in tara. Ce-ti lipseste din ce ai trait acolo?
Gilberta Hobincu: De cand am venit in Romania, duc foarte tare dorul serilor in care, dupa o zi de munca, toata lumea se aduna la un loc. E ceea ce noi am pierdut in Europa.
Raul Chis: Adica lumea nu mai socializeaza?
Gilberta Hobincu: Da, noi ne-am redus familia la familia elementara – tata, mama si copilul. Acolo, nu! Orice matusa, sora tatalui, sora mamei era mama mea.
Raul Chis: Legatura dintre membrii comunitatii este mult mai stransa decat aici.
Gilberta Hobincu: Da, absolut.
Raul Chis: Oamenii se intrunesc, schimba impresii…
Gilberta Hobincu: …Danseaza la fiecare botez, la fiecare luna plina, fac din orice moment un prilej de bucurie: Capra a fatat un mic iedut, iar se aduna si vorbesc si se bucura impreuna.
Si seara era apusul imens. Probabil de aceea toata lumea iubeste Kenya. Si in lumina aia rosiatica fiecare familie statea in fata casei la un ceai si povesteau.
Raul Chis: Ce povesteau?
Gilberta Hobincu: Copilul povesteste cum s-a purtat iedutul ziua aia, ca parca a fost mai cuminte si parca nu am mai fugit dupa el prin tot desertul. Si tatal rade, il completeaza, si vine si mama: „Uite ce mancare buna v-am facut din putinul pe care il aveam” si toti stau si organizeaza ziua urmatoare, cine unde se duce.
Tot seara se discuta, de exemplu, despre intalnirea cu Mzungu (care insemna cea alba), adica despre mine, care i-a propus tatalui sa-si dea unul dintre fii la scoala. Nu se consulta cu femelile, femeile nu au drept de decizie, fiind considerate ca niste copii, dar cel putin ii cheama pe toti la discutie.
Siretlicul e ca il trimite la scoala pe cel mai prostut in viziunea lui. Spune ca pe unii ii pastreaza pentru capre, ca aia trebuie sa fie isteti. Aia prostuti sa se duca la scoala si asa nu sunt in stare sa ingrijeasca caprele. Si vin la scoala, si tot repeta clasa si nu se prinde nimica de ei.
Mzungu
Raul Chis: Cum ai fost perceputa in Kenya?
Gilberta Hobincu: Totdeauna ei fac o statuie. Muzungu e bun, albul face caritate, albul ne ajuta, albul este bogat. Asta a fost ca un stigmat. M-a durut foarte tare ca intotdeauna veneau si imi cereu bani. Primele 8 luni eu nu m-am simtit acceptata, doar dupa aceea m-au primit in casa. Au fost opt luni de razboi cu mine pentru ca imi tot spuneam „Nu va dau lucruri materiale, am venit pentru altceva. Am niste cunostinte care pot sa ajute comunitatea asta” – asa a si fost: cand am plecat de acolo, educatorii mi-au facut o petrecere si trei dintre ei au studiat mai departe dupa liceu. Nu stiu daca munca mea a fost eficienta, nu stiu daca se vede chiar acum, dar va da rezultate mai trarziu.
Am un caz concret in care am vazut roadele. Era acolo la o gradinita o fetita Kadia, foarte isteata la 8 ani de zile. Pentru ca mi-a mers vestea ca ma lupt pentru educatie, au venit niste mame si mi-au spus ca fetita respectiva a fost logodita si ca logodincul ei, de 17 ani, a cerut ca acea fetita sa nu mai mearga la scoala. El o vroia analfabeta. In Kenya, pentru barbati femeia educata este un pericol. Iti pune in pericol demnitatea ta de barbat. Cultura asta incearca sa pastreze: barbatul e cel mai tare, cel mai bun. Or, tu daca megi la scoala vei invata ca tu esti egala cu barbatul si ce cred civilizatiile albe si asa mai departe. Si atunci, am mers la tatal fetei acasa cu tot cu seful politic din trib Am stat de vorba cred ca de vreo trei patru ori incercand sa-l convingem ca nu asta e solutia pentru Kadia.
Si, cand am mers a patra oara, a zis „Gata, v-o dau. Nu mai veniti pe capul meu, m-am saturat de voi. Luati-o, dar cu o comnditie: voi platiti uniforma, voi platiti tot, pe mine nu ma intereseaza”. „Doamne, e minunat, bine ca ne-ai dat-o”, mi-am spus.
O femeie – trei camile
Raul Chis: Ce insemna ca e logodita? Statea cu barbatul?
Gilberta Hobincu: Nu, barbatul are voie sa se casatoreasca doar la 30 de ani. Deci trebuie sa il astepti pe barbat. La 8 ani, fata e promisa, nu poti sa o dai nimanui altcuiva. Si trebuie sa plateasca pentru fata trei camile. Deci logodnicul, in timpul asta, incearca sa gaseasca camilele, sa plateasca fata, ca sa o poata lua de la parinti.
Raul Chis: Poate sa coste si mai mult?
Gilberta Hobincu: Da, depinde de fata. Daca face parte dintr-un clan mai bun. Sunt cinci clanuri, fiecare cu reputatia lui. Clanul Odola e considerat cel mai prostut, cel mai sarc si nu era bagat in seama. Clanul cel mai bun era Yaa Galbo. Toata lumea isi dorea o femeie din Iagaldo, insa se platea mai mult.
Raul Chis: Cam cat?
Gilberta Hobincu: De la cinci pana la sapte camile, cam asa. Asa era la tribul nostru, Tribul Gabra, care avea vreo 50.000 de oameni. Tribul vecin, cu care mereu eram in conflict, lupte si masacre, avea crescatori de vite si atunci dadeau o fata pe 10 vite.
Oricum, femeile au un alt statut. In Africa, fetele daca ramaneau insarcinate inainte de casatorie erau efectiv expulzate in desert si nici mama, fratele sau sora nu erau lasati sa le viziteze. Mureau incetul cu incetul.
Caritatea, altfel
Raul Chis: Ce sentiment ai? Pot fi ajutati acesti oameni?
Gilberta Hobincu: In 1960, misionarii care au ajuns acolo le ofereau de mancare, medicamente, totul. Am ajuns in momentul in catre trebuie sa trecem la etapa a doua, sa facem proiecte si sa ii incurajam sa se ajute singuri. Noi nu mai puteam ajuta material.
Ne-am gandit ca noi putem face proiecte cum e acesta cu gradinita. Vin la gradinta, dar nu vin moca, le dam cate un bol de macare, altfel nu pot fi convinsi, ei murind altfel acasa de foame. Ca mai invata ceva pe langa e foarte important. I-am spus parintelui ca nu e corect ca parintii lor ii trimit la scoala doar pentru mancare si ca ar trebui sa fie constienti ca scoala e altceva, ca trebuie sa priveasca mai departe.
Si ne-am gandit sa dea fiecare parinte pe luna un euro, o suma cat de mica, si nu va spun ca a trebuit sa am vreo cinci sedinte cu partintii sa le spun “Va rog, dati banii, daca nu il trimit pe copil acasa”. Trebuia sa fiu foarte drastica si ferma cu mine insami, desi mi se rupea sufletul. Si imi spuneau si educatorii lor “Esti rea, uite, ala a plecat si copiii nu sunt obisnuiti sa manance unii fara altii”. “Da, am spus, dar altfel parintii o sa stea si nu o sa dea nimic pentru copilul ala. Trebuie sa inteleaga ceilalti ca trebuie sa dea si ei ceva, putin, sa valorizeze lucrurile primite, educatia”.
Mi s-a spus ca in Kenya albii sunt vaci bune de muls. Dand cuiva ceva poti faci un bine dar si un mare rau. Poate fi o forma de caritate primitiva doar a da fara a pretinde si celuilalt sa se ajute.
Raul Chis: Caritate poate insemna sa il ajuti pe om sa se dezvolte singur, sa aiba initiative, nu?
Gilberta Hobincu: Da, exact. Cand am ajuns acolo, eram foare naiva si bleguta. Venea la mine o mama cu un prunc si plangea ca nu are ce sa manance si eu mai sa plang cu ea. Si ma duceam in casa si ii dadeam cate ceva. Dupa amiaza, mai veneau doua femei. Mai, mi-am spus, femeia aia le-a informat pe celelalte mamici ca pot sa primeasca de la mine si mi-am spus ca in ritmul asta imi vin o suta de femei pe zi. M-am intrebat unde voi ajunge in ritmul acesta pentru ca eu primeam o suma de bani din Romania pe care trebuia sa o administrez cat se poate de bine ca sa supravietuiesc. Nu asta era solutia. Preotul ma certa de o suta de ori atunci, la inceput, pana cand mi-am dat seama. Spuneam un “nu” care ma durea, dar asta era situatia.
Noi aveam un rezervor mare de apa, care ajungea poate o jumatate de an. Si a venit la preotul nostru o femeie care urma sa nasca, cu o galeata, sa ceara apa. Si era cat pe ce sa-i dea. Iar atunci, preotul s-a intrebat ce va face daca vor mai veni 10 insarcinate. Si si-a spus ca asa cum s-au descurcat pana acum, ca ei traiesc acum ca stramosii lor in urma cu 2.000 de an, asa se vor descurca si astazi. Pentru ca altfel vor veni inca 20 de alte mame care nasc si vom goli tot rezervorul ala, si dupa aceea noi murim pentru ca noi, albii, nu stim sa supravietuim acolo fara un pic de apa. Toata noaptea a suferit preotul, a avut insomnii. E parte din munca de acolo.
Raul Chis: Cum a fost readaptarea in Romania?
Gilberta Hobincu: Inca ma adaptez, nu mi-am gasit inca locul. Lucrez la centrul misionar pentru strangerea de fonduri pentru Africa, dar diferenta dintre a lucra cu ei, acolo, si munca de birou, unde trebuie sa atingi inimile oamenilor sa mai faca cate o donatie, sa mai faci tot felul de proiecte, e destul de mare. Nu sunt un om de birou.
Criza? Ce fel de criza?
Raul Chis: Ai observat, poate, venind in Romania, ca toata lumea se plange de criza economica. Justificat?
Gilberta Hobincu: Mi-e rusine de ce spun ei. Am ajuns acasa si se plangea toata lumea. I-am intrebat de o suta de ori: “Va este cald in casa?”. “Da”. “Aveti apa?”. “Da, avem”. “Mancare aveti?”. “Da, avem”. Intotdeauna este in casa un orez, niste paste. Pai, atata e de ajuns. Si probabil criza aceasta economica este o incercare pentru noi, sa facem lucrurile si altfel, sa le vedem si altfel.
Incerc sa vorbesc despre Africa, sa privim lucrurile din punctul acesta de vedere, al unei lumi care cauta ce avem noi si, probabil, trebuie sa gasim echilibrul. Avem ce ne trebuie.
Raul Chis: E un dezechilibru foarte mare intre cum suntem noi, ce avem, ce posibilitati avem si ce au altii.
Gilberta Hobincu: Din perspectiva noastra, e un dezechilibru foarte mare. Oamenii aia aveau o casa, un cortulet, inauntru dormeau mama cu copiii si afara, de la 12 ani, era regula, baietii trebuiau sa doarma cu tatii pe pamant. Isi puneu pe ei o panza si dormeau afara. Serpi, scorpioni, tantari, cand ploua.
Raul Chis: De ce dormeau afara?
Gilberta Hobincu: Pai nu ai loc, casuta e mica. Fiind nomazi, trebuie sa fie cat mai mica si cat mai usor de transportat. Faci casa din nuiele, ca sa te misti, sa fii mobil. Si dormi sub cerul liber. Noi, nimic. Fiecare aproape cu camera lui, adica ai un confort. Televizor eu cred ca oricine are, ne zbatem acum pentru laptop, telefon cu camera. Da, niste aiureli, intr-un cuvant. Spunem ca-i criza. Da, discutabil…
Bine, sunt si romani care mor. De asta e bine sa luam exemplul africanilor. Nu exista nimeni care sa moara acolo, la ei. Toata lumea stie de cazul familiei cutare, care e saraca. Din putinul lor, dau si acolo, ajuta. E o solidaritate foarte faina.
Lectia de solidaritate
Raul Chis: La noi functioneaza solidaritatea?
Gilberta Hobincu: Din moment ce nu ne mai cunoastem nici vecinii…Acum, am un caz, cunosc un domn, profesor de istorie. I-a murit sotia acum trei ani, nimeni nu i-a batut la usa, a spus ca nu a iesit din casa de peste un an si jumatate, e foarte bolnav la pat, a platit pe cineva sa ii aduca de mancare. Deci omul ala putrezeste acolo, moare, habar n-are nimeni.
Raul Chis: Revenind la problema solidaritatii. Cum sa ne explicam ca acolo exista solidaritatea aceasta fundamentala intre oameni si aici, nu?
Gilberta Hobincu: Occidentul si noi am impus modelul asta de solidaritate, la nivelul familiei elementare: eu, sotia si copilul.
Raul Chis: Celula de baza. Restul nu mai conteaza.
Gilberta Hobincu: Nu mai conteaza. Pe cand acolo, conteaza. Toata lumea e o familie. Si ne ajutam pentru ca toti sunt rudele noastre.
Raul Chis: Tehnologia raspunde la noi in vreun fel pentru lipsa de solidaritate? Poate stam prea mult pe internet, poate vorbim prea mult la telefon si nu mai avem timp sa ne intalnim fata in fata.
Gilberta Hobincu: O, da. Eu sufar. Muncim toata ziua si seara, in loc sa petrecem timpul cu altii, sa vedem poate au oamenii probleme, poate ne mai dau niste cazuri. Acum tot mai verific cate un mail, tot mai am niste telefoane de dat. Si activitatile astea multe ma izoleaza de ceilalti. Deci eu nu am cum sa aflu ce fac cu adevarat cei din marea mea familie, desi aparent sunt foarte conectata la informatii, tot nu stiu de cazurile din jurul meu.
Raul Chis: Imi scapa informatiile esentiale. Am impresia ca sunt foarte bine informat, ca fluxul de informatie vine foarte puternic catre mine, dar imi scapa informatia de baza, despre ce face prietenul meu, vecinul si asa mai departe.
Gilberta Hobincu: Exact. Ratam contactul direct, asta e ideea.
Despre deschidere si bucurii simple
Raul Chis: Cu ce ai venit mai bogata din Africa?
Gilberta Hobincu: Inainte eram o persoana destul de nemultumnita de ce am, de ce sunt. M-am intors bucuroasa ca am unde locui, ce manca, unde lucra, ca am prietene si am atatea lucruri. Dupa aceea, m-am intors cu mai mare deschidere. Mi-a placut asta la ei: de exemplu, la sarbatoarea musulmanilor se invitau si crestini, si pagani. Veneau cu totii si mancau la o masa.
Aici, m-am intrebat ultima data, cand a fost Pastele ortodocsilor, de ce nu sunt si eu invitata la masa. Nu stiu daca exista legaturile astea intre noi. Sau mai exista tot felul de prejudecati: penticostalii sau baptistii – pocaitii le spunem noi – sunt tratati cu precautie. Pe cand africanii nu au nicio treaba – esti om, esti de-al meu, esti clanul meu, poti sta cu mine la masa. M-a deschis spre om aceasta experienta.
Pe urma, am invatat sa imi fac planuri. Odata, le-am promis catorva oameni din clan o iesire in Naerobi, in capitala. Nimeni nu vazuse niciodata ce inseamna un pom fructifer. Si le-am promis excursia din iunie. Inainte de a pleca, de fiecare data cand ne-am intalnit pana in luna august, cand am plecat, povesteam cum o sa fie. “Deci, cum o sa fie? O sa ne urcam in autobuz, si ce autobus? Il luam de acolo. Si cum o sa fie? Va fi lume multa?”. Ma intrebau fiecare detaliu si fiecare zi insemna construirea unui scenariu.
Si atunci cand am urcat in autobuz, cand au vazut pentru prima data copacii aceia imensi – bananieri, mango – au ramas cu gurile cascate la propriu. “Asta e raiul”, spuneau.
Si am ramas in oras si am mers la restaurant sa mancam. Mergem noi la masa si comandam ceva, si in jurul nostru roiau betivii si drogatii. Si oamenii mei se intrebau ce lipsuri pot avea cei ce se imbata si se drogheaza. Zice unul: “Eu, daca as trai aici, uite asa m-as tranti pe iarba asta verde si m-as uita la fructe, cat sunt de frumoase”. Auzi la el! Doar s-ar uita la fructe!!
Ma face sa iubesc natura si sa o vad cu alti ochi, cum o vedeau ei.
Habar n-aveau ce sunt cartofii parajiti si puiul. Marul – surpriza mea pentru ei – li s-a parut rece si mult prea tare. “Nu mai usor se mananca bananele? Pana cand termini tu un mar noi mancam 12 banane”.
“Si uite la drumul asta de aici. Tu simti? Totul e lin, nu sunt bolovani, nici praf. Mzungu, in ce an o sa ajunga si la noi asfaltul?”…
ŞTIRI PE ACELAŞI SUBIECT
[...] interviul pe http://www.buzznews.ro. Explore posts in the same categories: [...]
Ma bucur pentru curajul Gilbertei si pentru experientele profunde pe care a avut ocazia sa le traiasca acolo. intr/adevar, noi ne plangem atat demult de ceea ce nu avem si uitam sa ne bucuram de ceea ce avem! Multumesc Gilbertei, multumesc celor care au nominalizat/o omul saptamanii.
Felicitari Gilberta . Este o experienta descrisa frumos si cu suflet .Am vizitat Egypt-ul si stiu ce inseamna Africa.Altfel ,din auzite si din reportaje/filme nu realizezi cam cum se poate totusi trai intr-o tara africana . Si eu am plecat din Egypt cu un gust extrem de amar si ,pt prima data m-am simtit bine ca sunt europeanca . Sunt multe de spus ,ar fi multe de facut pt ei …dar sunt si natiuni intregi care traiesc mult mai bine decat noi . Si vorba ta…ei sunt multi si trebuie implicati in lupta pt prosperitatea lor . si sa nu uitam ca sunt si lenesi ,chiar daca par rautacioasa .Cand ii vezi ca stau la TV sau intinsi pe o banca in fata cocioabei lor si gunoiul din fata “casei” este imens ,parca-ti dispare filantropia . Daca te vad alb au impresia ca esti suuper bogat dar nu stiu ca albul sta toata ziua la job-apropos de discutii libere in fata casei- si abia ai timp sa-ti vezi copilul.Macar ei au bucuria de a fi impreuna cu familia cam toata ziua. Succes in initiativa ta mareata si laudabila.Tot respectul .
Ma bucur pentru experienta care te-a ajutat sa vezi viata altfel, sa te schimbi din interior. Sper ca marturia ta sa poata atinge si sufletele impietrite si sa le schimbe, macar un pic. Ai dreptate cand spui ca noi am uitat sa fim solidari si ne limitam la familia apropiata si e un lucru ce ar trebui sa ne doara ca si crestini ca nu vedem drama in viata celor care locuiesc alaturi de noi si nu stim sa facem un bine in mod gratuit. Iti multumesc pentru ce ai spus si ca ai reinviat in mine ceea ce suflul meu stia deja. Marturia ta a ignorat barierele mintii si a trecut direct in suflet. Iti urez mult spor in ceea ce faci acum.
Bravo Gibi! Meriti din plin sa fii trecuta la aceasta rubrica a romanilor de exceptie. Multumesc pentru faptul ca ti-ai rezervat timp sa-mi povestesti live, atat mie cat si grupului taize din Iasi de aceasta experienta plina de invataminte pentru cei din jurul tau. Sunt de acord cu tine ca ne plangem prea mult de aceasta “criza” pe toate planurile cand ea ar putea fi mai usor inlaturata daca fiecare ar iesi in intampinarea celulilalt, cu bucuriile si problemele sale. Cred ca numai cu aceasta deschidere si iubire fraterna, care ne ajuta sa crestem si sa traim impreuna, vom iesi mai repede din aceasta criza existentiala in care se scalda intreaga Europa.
Felicitari Gibi!
Extraordinar! Multumesc Gibi pt lumina pe care o radiezi! Esti fara doar si poate un om deosebit, care s-a lasat pusa deoparte pt a implini planurile lui Dumnezeu. E o onoare pt mine sa te cunosc!
Multumim mult Gibi ! Foarte faina impartasire. De fiecare data citesc pe nerasuflate povestirile tale din misiune.
Iti doresc sa porti mereu in suflet bucuria traita printre acei oameni.
Un altl de mod de a privi viata.Exceptional. MULTUMIM MULT GIBI!
Draga Gibi ma bucur sa citesc si sa cunosc experienta aceasta pe care tu ai trait-o acolo in Africa si mi-ar fii placut si mie sa merg alaturi de tine sa imi dedic si eu din viata mea o perioada asa ca si tine dar Bunul Dumnezeu a vrut altfel.
Ma bucur ca mi-ai readus aminte de aceste valori care le-am uitat nitel si sper ca sa corectez aceste deficiente.
Draga Gibi felicitari si ma bucur sa te cunosc si sa ma numar sper ca inca printre prietenii , cunostintele tale( asta daca nu m-ai uitat).:):)
Cu drag Nise
Gibilicuta FELICITARI,iti admir curajul si ma bucur enorm ca te-am cunoscut,ca santem prieteni,colegi in proiectul Credinta si Lumina.RESPECT.
Extraordinar! Parca erai in fata mea si povesteai…asa de vie e experienta pe care ai relatat-o!! Ma bucur ca esti exact cum esti!!!
Draga Gibi, iti multumim pentru curajul tau si suntem tare mandri de tine. Dumnezeu sa iti dea putere in continuare si sa te tina asa cum te stim: voioasa, binevoitoare, plina de initiative bune!!!
Ps. Succes la examen (prietenii stiu de ce, te vrem inapoi la intalnirile Credinta si Lumina)!
Multumesc Gibi! Asa cum spune si Viorel, parca te si auzeam cum povesteai plina de un entuziasm contagios!
Mult succes si guraj inainte!
Impresionant! O lectie pentru noi. Multumim.
Gibi, minunat. Mi-ar placea sa ne adunam cu totii in fata blocului sau in fata Palatului Culturii in fiecare seara si sa vorbim, sa discutam si sa vedem “ce am mai facut azi”. Macar 1 ora pe zi. Uite o idee. 1 ora din viata noastra seara, pentru cei care vor sa vorbeasca, sa se joace. Cu multa dragoste, Cornel !
frumoasă experienţă, mai avem multe de învăţat încă şi trebuie să-i mulţumim lui D-zeu pentru multe daruri ce le primim în viaţa nostră zilnic.
Minunat! Felicitari Gibi pentru tot ceea ce ai sadit in inimile micutilor din Africa si continui sa sadesti in inimile noastre! Fara caritate omul nu poate sa fie om cu adevarat!
Minunat, Gilberta! Nu pot uita nici eu simtamintele pe care le-am trait in Kenya! Multe salutari si de la Adela! Deseori te pomeneste.
[...] (Pentru mai multe imagini, vizitati situl de unde am preluat articolul: http://www.buzznews.ro) [...]
Ma bucur din toata inima..ca in aceasta lume consumista,…intunecata,…durizata..exista si suflete nobile.!!
Toata viata..m-am considerat si eu misionara…si am iubit si respectat…pe cei care pot..propovaduii Cuvantul Domnului ,faptic…acolo unde este nevoie de el… si stiu din marturia ta si altor misionari….ca este primit cu bucurie..!!
Dumnezeu sa te binecuvanteze!!
Prin tine si cu tine, parca ma fost si eu in Kenya.
Nu te opri sa impartasesti experienta ta, caci misiunea ta nu s-a incheiat.
Avem nevoie de valori reale si de experiente care sa ne educe spre bucuria sinelui si a simplitatii.
Mersi si ma bucur ca te cunosc. Meriti sa fii omul anului si nu al saptamanii.
Felicitari Gilberta, atat pentu curajul de-a pleca intr-un asemenea loc pentu a ajuta oameni, cat si pentru pofunzimea mesajului transmis atat celor din Kenya prin ceea ce ai facut tu acolo, cat si noua ,care putem sa vedem prin gestul tau ca sufletele nobile nu au disparut in Romania. Multumesc Gilberta pentru experienta ta si marturia pe care ne-ai transmis-o!
Bv Gilberta.Jos palaria.
felicitari,,,,,,,,,,,ai un curaj inimaginabil,o tarie de nemasurat si un suflet impresionant ,esti soper tare bvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvv,
sunt curioasa doar daca ai fost voluntara, sau daca nu, pe banii cui ai fost acolo? Banuiesc ca e destul de costisitor sa stai 2 ani acolo. Apoi, ce ai schimbat tu acolo sau de castigat ai avut tu mai mult? Ce ai lasat in urma? Om de exceptie devii un pic mai greu, doi ani e cam putin. Stima
nu stiam care va fi titlul interviului…insa cand am vazut ca e Romani de exceptie, imi parea rau ca nu am amintit alti confrati “de exceptie” in intelesul dat de Raul Chis, adica oameni care fac exceptie de la regula. Am fost acolo cu alti 2 tineri de varsta mea Alina Cojan asistenta medicala, si Adrian Cimpoesu mecanic, electrician, constructor etc Plus 4 preoti care mai de care mai de exceptie, care au stat acolo intre 2 si 10 ani respectiv pr. Victor, pr. Isidor, pr. Cristi, si pr. Eugen. A propos de ce a zis Anonimul…intr-adevar nu stiu cine e mai de exceptie? Noi ca am stat acolo? Sau ei ca traiesc sau supravietuiesc in mod exceptional? Cat am dat si am castigat nu e important, ci mai degraba faptul ca dorim sa construim un viitor impreuna indiferent de culoarea pielii, religii, mentalitati etc Cat despre intrebarea cu banii, o sa raspund ca cine te trimite tre sa aiba si grija ta. Centrul Misionar Diecezan ne-a purtat de grija cat am stat acolo. Om de exceptie e un titlu pompos care sa atraga atentia, si sa atraga cititori. Atata timp cat lumea citeste despre greutatile altora in lupta pentru hrana poate sa i se dea orice titlu. Multumesc tuturor care s-au lasat atinsi de mesajul pe care doream sa-l transmit dincolo de stangaciile mele in exprimare. Cornel asteptam invitatii la socializare:)
Pentru Anonim: Nu cred sa fie plin de romani care sa infrunte mizeria din Kenya, bolile si alte neajunsuri, pentru a-i ajuta pe saracii de acolo. Deci putem sa spunem ca astfel de romani sunt de exceptie, fie si doar din acest punct de vedere. Pe urma, sigur Gilberta nu s-a imbogatit stand in Africa. Doi ani insemna extrem de mult cand esti departe de casa. Si inca ceva: nu inteleg de ce esti anonim. Poate daca ne-ai spune ce ai realizat pana acum am fi interesati sa te promovam la rubrica Romani de exceptie. Stima!
Felicitari Gilberta!Interesant articol, frumoase experiente de pe tarm african! Ai semanat ceva acolo cu siguranta, caci omul sfinteste locul si tu ai lasat multe lucruri pe acolo
Ei si pentru cei curiosi de cat a costat si de unde si cum si ce si cine si iar de unde … e un simplu raspuns: de la Dumnezeu prin mainile multor persoane cu inima mare si maini generoase care nu se cramponeaza de marea criza! Numai bine!
Gilberta, cat ma bucur sa aud vesti despre tine, si despre experienta ta din Africa. esti norocoasa pentru faptul ca ai descoperit, ai retrait bucuria de a fi om printre cei din Africa. Voi face o rugaciune pentru tine pentru a putea experimenta si printre cei din tara ta aceasta bucurie. Si cu siguranta celui ce are credinta totul ii este posibil. te imbratisez cu drag si poate… ne intalnim la Slanic Moldova. Doamne-ajuta!
Este adevarat ceea ce sustine Gilberta, este de apreciat ceea ce a facut. la noi nu este criza dar este hotie. nu putem compara regiunea din africa cu romania.
Vad ca nu cunosti bine situatia din tara de aceea iti convine sa faci astfel de replici. Lucrez in invatamant am un salariu de 500 ro…. frumos iti convine nuuu? nu e criza… te intreb … cati pot face o iesire in lume dintre romani? cati romani au un trai decent? coruptia si hotia se intalnesc peste tot …
cati romani au cele necesare dupa ce au lucrat 50 de ani? sunt multi care traiesc intr-o situatie ingrijoratoare si de plans….
Sa traiesti e lucru mare,dar sa traiesti pentru altii e o adevarata arta .Avem nevoie in viata de zi cu zi de cit mai multe exemple de acest fel cu valori reale ca sa ne dam seama ca A FI OM este o calitate ce se cistiga .Felicitari
Gilberta, vreau sa-ti multumesc pentru ca ai bunatatea, curajul si dragostea fata de oameni pentru a deschide usi si inimi. Cand mai vii pe la Husi, te rog sa mai treci pe la tinerii de la “Sf. Anton”. Noi te asteptam cu drag
.
Am avut placerea sa te cunosc ,personal,daca iti mai aduci aminte la 30 si 31 octombrie 2010 la Timisu de sus ni cadru conferintei Credinta si Lumina ,unde ne ai prezentat activitatea ta din Africa ,dupa aceea ,am jucat niste jocuri de acolo,a fost f frumos ,meriti sa fii denumita Romani de exceptie
Pt R.C. Ce am realizat? Pai nimic, sau cel putin nimic pentru care sa apar prin ziare sau sa fiu numit roman de exceptie.Datul cu parerea e sport national, fie ca e vorba de subiecte din viata noastra de zi cu zi, fie ca e vorba de chestiuni cu totul indepartate. Stim la fel de bine de ce creste pretul painii si de ce s-a stricat acceleratorul de particule.
Ne dam cu parerea la fel de nonsalant despre calitatea zarzavaturilor de la tarani, despre Elodia sau despre ce a provocat criza economica sau care sunt interesele ascunse ale Rusiei in problema gazului. Fiecare are o solutie pentru orice si un raspuns la toate.
Nu s-a imbogatit? Va inselati s-a imbogatit, si ea stie asta, si nu ma refer la bani ca vad ca asta intereseaza pe toata lumea.
Credeti-ma! Nu vorbesc in necunostinta de cauza. Stiu ce inseamna Africa (e lumea a treia nu? atunci noi suntem cel mult lumea a patra). Dumneavostra stiti?
De ce sunt anonim? Ca sa nu fiu declarat roman de exceptie. Stima!
Gibi draga mea , esti o persoana de exceptie , asa cum ai fost de cand te stiu ! Sa-ti ajute Dumnezeu sa-ti indeplinesti toate planurile .
Mai GB in toate articolele apar Preotii si bineinteles laicii care au lucrat sau lucreaza acolo. Insa acum stau si ma gandesc la vorba unuia care spunea ca cei ca el sunt mereu sacrificati (stii tu cine). Numai aceste doua categorii au fost acolo? Preotii lucrau pentru ca asta e vocatia lor, laicii au fost sustinuti dupa cum spuneai de cei care i-au trimis (CMD).
Dar mai este o categorie de oameni care au fost si au lucrat pe acolo, ei nu intra nici in categoria preotilor si nici nu au fost sustinuti de CMD, ei chiar erau voluntari si faceau totul in mod gratuit (abia acum cand sunt si eu ca ei am ajuns sa ii inteleg). Nu au fost niciodata apreciati de nimeni si nici nu au dorit asta, dar probabil pentru ca amintirea lor nu ar face reclama nimanui ei sunt trecuti imediat cu vederea.
Numai bine!
Adry: Fals! Nu inteleg de unde atata rautate si venin. Nu facem reclama nimanui. Doamne, jur ca nu va inteleg. Asta e drama nationala – sa nu poti sa apreciezi deschis si sincer o fapta buna, un om inalt calificat, un misionar, un filantrop. Sa le gasesti tuturor nod in papura, sa contesti orice e bun, sa improsti cu noroi. Astfel de atitudini vorbesc despre putreziciune morala, despre rautate absoluta despre frustrari si alte boli care ne tin pe loc. Imi pare rau, sunt extrem de dezamagit de astfel de comentarii. De astfel de oameni.
Domnule Raul, nu am vrut decat sa atrag atentia ca acolo unde a fost GB au mai fost niste oameni de care nimeni nu aminteste nimic niciodata. Doar atat. comentariul era pt Gilberta nu pentru dvs si ea stie la cine m-am referit. Nu vreau sa ii scad meritele ei sau pe ale celor amintiti, dimpotriva, vreau sa fie amintiti toti. Mai ales cei care au fost acolo si au facut ce a tinut de ei ca totul sa fie bine fara a dori reclama. Stima!
imi plac comentariile mai ales ca sunt pro si contra. Asta e bine. Inseamna ca e un interviu citit, si da de gandit sau provoaca cumva. Adry pentru cei care nu stiu este chiar cel cu care am plecat in noiembrie 2008.Si stiu si categoria de care mentioneaza Adry. Este vorba de voluntarii din Kenya, din sudul tarii, in special un om pe nume Mike cu care ne-am imprietenit, si care intr-adevar e un om de exceptie prin serviciul lui ca asistent medical de cel putin 4 ani, total daruit bolnavilor. Adry interviul se baza pe modul de viata al acelor oameni, si voiam sa incurajez lumea ca se poate si mai rau. Nu ne-am propus sa vorbim despre cate fac misionarii acolo, si sa vorbesc despre echipa de acolo, fara de care nu as fi rezistat acolo, ci voiam sa punem accentul pe faptul ca am putea trai mai simplu si mai frumos luand modelul lor, adica cu strictul necesar. Voiam sa arat si partea buna a Africii, nu numai boala, si saracie, ci si bunatate, prietenie, generozitate, caldura…ca sa echilibrez lucrurile cu rautatea si bunatatea. Sfantul Filip Neri primeste intr-o zi 2 scrisori. Intr-una era laudat din cale afara, si in a2a era criticat si injosit. Intrebarea pe care si-a pus-o era: care e adevarul?cine are dreptate? Adevarul e la mijloc. Nu sunt nici bun, nici rau.
Gilberta…..nu ai nimerit-o de data asta. Imi pare rau ca nu ai citit comentariul pana la capat si cu atentie. Nu stiu care e treaba cu voluntarii din sudul Kenyei. Vad ca articolul se refera la romani de exceptie asa ca eu ma refeream la niste romani. Iar echipa de romani nu a fost niciodata formata doar din preoti si laici, ci si din altii care munceau si ascultau fara sa comenteze niciodata nimic. Poate acum iti dai seama la ce se refera comentariul. Stima!
Mă bucur foarte mult pentru descrierea experienţelor înălţătoare. Aceste lucruri sunt necesare pentru noi pentru că sunt menite să învioreze spiritul nostru naţional alfat în letargie şi dezorientat. Mulţumesc pentru că am avut posibilitatea de a citi acest interviu. Gilberta … felicitări!
Cuvintele sunt prea putine ca sa exprime ce simt acum ,in urma acestor randuri citite…dupa ce mi-am reamintit cat de multumitoare ar trebui sa fiu lui Dumnezeu pentru toate cate imi da ,pt viata imbelsugata pe care o am,pt ca nu duc lipsa de nimic…Am invatat ca trebuie sa ma bucur mai mult de ceea ce imi da si sa fiu multumita cu ce am,sa nu doresc mai mult…ca e chiar mult prea mult ceea ce am,desi nu merit …ca e mare lucru ca am apa si hrana la discretie,ca e chiar destul…cand altii nu au nici ce bea sau manca…Si multe am mai invatat,slava Lui pentru aceasta si binecuvantata- cea care a impartasit experienta,spre a invata si noi,ceilalalti,ceva din ea…El e de fapt ceea ce conteaza si pentru EL trebuie sa traiesc!!!
Ma bucur foarte mult ca oameni ca tine exista, Gilberta ! Prin tine si altii ca tine, cuvantul lui dumnezeu de a-ti iubi aproapele si a-i darui din putinul pe care il ai, se implineste si capata valoare si-l vede toata lumea…importnat este ca tu l-ai facut “contagios” si cred ca multi care au citit interviul, au ramas cu o idee si poate mai mult decat atat…cu dorinta unei initiative…
Multumim Gilberta pentru aceasta fereastra de traire adevarata…
Cred ca esti o femeie foarte puternica ,Gilberta, sunt sigura ca ai o vointa de fier si multa dragostept semeni., altfel nu vad, cum ai rezistat 2 ani
Eu sunt de 3 luni in tanzania, am to confortul si tot ce imi doresc este sa fiu in Romania.Nu as fi instare nici 1 luna sa traiesc in acel loc
Tot ce stiu e ca noi suntem binecuvintati de Dumnezeu cu asa tara bogata si frumoasa.Si am mai aflat stind aici, ca noi romanii suntem destepti, frumosi si cutezatori
mult respect
Andry, ai o problema. Se vede ca suferi! Imi pare rau! Rautatea e o boala, si spiritul conflictual la fel. Sper sa decoperi ca nu poti controla viata, ca nu esti tu buricul pamantului si poate astfel o sa reusesti sa vezi si ce e frumos in jurul tau. De exemplu experienta Gilbertei si felul in care incearca ea sa ne transmita sa fim mai buni, e un lucru frumos, care face din ea un om de EXCEPTIE!
ps. Am vazut ca semnezi “Stima”, hai zi-mi pentru ce ai stima? sunt foarte curios….
Mai Gilberta, dar ce imi place despre tine!!!
Am vazut ca toti se iau de Adry, ca sufera de rautate, de putreziciune morala…..Nu stiu daca e cel la care ma gandesc eu, dar daca e acela….atunci fratilor….avem de a face cu un om de exceptie si nu doar un roman. Nimeni din cei care au scris aici nu cunoaste situatia din Kenya mai bine ca el, asa ca nu va dati cu parerea despre un om despre care nu stiti nimic. E mai corect. Cand noi stateam langa brad deschizand cadouri de Craciun, el statea cu masina distrusa in mijlocul desertului fara apa, mancare sau vreun mijloc de comunicare.
Mai Gilberta, tare as fi curios cum arata copacii astia de ananas….
Pentru Anonim: esti baiat destept…dar nu e cazul sa transformam acest articol frumos in ocazie de disputa.
In orice caz….articolul acesta putea fi mai bun! (parerea mea)
[...] Un blog post grozav: http://www.buzznews.ro/2011/02/21/romani-de-exceptie-gilberta-hobincu-dupa-doi-ani-in-desertul-afric... Tags: food matters, mancarea conteaza, mancarea medicament, prevenire [...]
Draga Raul, draga Gilberta,
va felicit pe amandoi pentru acest interviu extrem de interesant! M-am bucurat de fiecare rand, de fiecare detaliu si as fi vrut ca articolul sa fie de doua ori mai lung. Uneori visez la o colectie de astfel de relatari. Ceva de genul ‘Romani pe meridianele lumii’
, care sa reflecte experientele concetatenilor nostri in tari in curs de dezvoltare.
Ma intreb daca Gilberta si alti romani ca ea (ca de altfel si cititorii tai) stiu ca din 2007 Romania a devenit stat donator ce raporteaza cca. 80-100 milioane de EUR / an ca… asistenta oficiala pentru dezvoltare. Desigur, statele noastre prioritare sunt Serbia, Moldova si Georgia, mai degraba decat tarile cu adevarat sarace din Africa sau Asia. Mai multe detalii: http://www.aod.ro. As fi curioasa sa stiu care ar fi mesajul lor pentru ‘Romania ca stat donator’.
De asemenea, ma intreb daca acesti romani au intalnit prin acele tari fosti studenti in Romania (inainte de ’89 Romania primea f multi studenti din acele tari – ma intreb ce s-a intamplat ulterior cu ei).
Inca o data: felicitari si multumiri!
Multumim Miru
e extraordinar ce putem face si totusi nu ne obosim nici sa miscam un deget pt cei de langa noi…..e extraordinar cat de multe avem,am avea toate sansele sa ne bucuram din plin de frumusetea vietii dar am uitat ce inseamna adevaratele valori…..multumesc personal Gilberta pentru interviu…..mi-a deschis intr-un fel ochii…..felicitari pentru tot si mi-as dori din suflet ca asemenea tie sa pot trai si eu o astfel de experienta…
e extraordinar ce putem face si totusi nu ne obosim nici sa miscam un deget pt cei de langa noi…..cat de multe avem,am avea toate sansele sa ne bucuram din plin de frumusetea vietii dar am uitat ce inseamna adevaratele valori…..multumesc personal Gilberta pentru interviu…..mi-a deschis intr-un fel ochii…..felicitari pentru tot si mi-as dori din suflet ca asemenea tie sa pot trai si eu o astfel de experienta…
… nu am citit nimic pentru ca nu vreau sa aflu …
…ai foarte mult de pierdut daca nu citesti asta…..scz de interventie D3AR….un sfat prietenesc…